Se-ntunecă văzduhul de fulgere și gheață
Și norii de plumb pe codri s-au întins
Iar calul ce te poartă e-nvăluit în ceață
O flacără speranței, făclia ți s-a stins…

Când bolta cea senină-îngreoaie a ei aramă
Copacii din livezi ce-acuma sunt carteci
Iar cântecul de păsări, fiind odată-ți mamă,
Dispar lăsând în urmă uscatele poteci

Te duci odat’ cu ele cu pașii grei și uzi
Lăsându-ți amintirea la prunci, nepoți, secunzi
A mai rămas o cruce la cap cu-o dată scrisă
Și poarta ce în urma-ți va fi pe veci închisă

Dar mai avem o carte cu atâtea amintiri
Trăite împreună cu nopți de-a lungul-n șir
Cu poze mai puține, că importanța-i clipa
Și-n toate ce-am trăit m-ai ocrotit cu aripa.